amintiri dintr-un ventricul supraaglomerat

Am ajuns tarziu. Se terminase premiera. Focuri de artificii, cuvantari oficiale, reprosuri si felicitari la final. Acum era liniste. Nu aveai de unde sa intuiesti ca urma sa se aglomereze la loc. Nu eram suparata ca  nu am ajuns mai demult. Prima data oricum se fac mai multe greseli. Se pregatea sala pentru urmatoarea reprezentatie. Si eu trebuia sa fiu spectator, public, juriu, regizor, actor langa tine. Mai erau urme de confeti pe covoare dar cineva se chinuia sa aseze totul la loc, ca si cum se intampla totul pentru prima data. Se auzea o voce pe fundal. Promitea, se mira, si se bucura ca am ajuns. M-am simtit asteptata.

S-a aglomerat apoi. Vocea de pe fundal nu se mai distinge decat rar, cu rabufniri si incoerent. Am pierdut scenariul si programul. Unde inainte nu era nimeni, acum se aude zgomot de tocuri. A trebuit sa imi cer scuze sa ajung la locul meu. „Domnisoara, sunteti convinsa ca aici trebuie sa fiti?” Nu, nu sunt. Mai raman totusi putin…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s