remember me as a time of day

aminteste-ti de mine ca de o dimineata tarzie, cand te trezesti doar atunci cand iti dezlipeste soarele pleoapele. cand te trezesti lent, fiecare simt in parte si intr-o ordine de mult stabilita in univers. intai auzi un fosnet familiar: papuci pe gresie, un robinet deschis. apoi simti o aroma de cafea proaspat fiarta la ibric. devii constient de tine, te intinzi lenes si simti cearsafurile calde si cu un parfum cunoscut, lipite de tine. abia apoi cedezi si deschizi si ochii, te mai intinzi odata si astepti o promisiune facuta, la fel, de mult in univers. aminteste-ti de mine ca de o dimineata pe care am refuzat-o amandoi.

aminteste-ti de mine ca de aglomeratia unui pranz din timpul saptamanii. cand te uiti in stanga si in drepta, traversezi pe rosu si incerci sa depasesti viteza acelor de ceas. cand nu poti sa iti amintesti ce ai avut in farfurie dar ai reusit sa dai mai multe telefoane decat in toata dimineata. cand bei deja a treia cafea si te gandesti ca de maine ai sa traiesti mai lent daca au sa faca ziua de 27 de ore.

aminteste-ti de mine ca de promisiunea unei nopti de solstitiu. cu somn intrerupt si usor. cand nu mai stii pana unde esti tu si de unde incep eu.

as fi vrut sa las urme pe tine, ca gerul iarna pe geamuri, ca soarele primavara pe ultima zapada, ca pasii vara pe nisip, ca frunzele toamna pe alei. in schimb ti-am inventat povesti. nu iti aduc aminte de mine nici alei din parc desi m-am plimbat cu tine prin tot Bucurestiul, nici cafenele desi te-am luat peste tot, nici cantece sau poze, nici vorbe sau oameni.

m-ai uitat….

inzapezita

daca am fi trecut unul pe langa altul pe strada intr-o zi, fara sa ne cunoastem, ti-as fi zambit. poate mi-ai fi zambit inapoi. poate as fi intors capul dupa tine. urmatorii cativa pasi i-as fi facut imaginandu-mi cum e viata ta, sau un moment din a noastra. ti-as fi ales eu un nume pentru cateva clipe si pe urma l-as fi uitat. si as fi mers mai departe grabita, inaintea acelei iubiri care ma asteapta mereu dupa colt. mi-as fi dorit sa-mi zambeasca cu zambetul tau.

nu era mai bine? cred ca as fi pastrat din tine mai multe decat imi raman acum si mai multe decat vreau sa pastrez acum. nu vreau sa te vad, nu vreau sa te aud, nu vreau sa stiu ce faci. mi-e teama mereu sa ma apropii de tine. daca nu esti acolo? daca nu ma vrei azi? daca ai reusit sa uiti zilele de ieri si pe mine in sfarsit cu ele? chiar si cand te intorci spre mine stau cu  sufletul  la gura.  din ce directie sufla vantul azi? mi-e teama ca ai sa ma dezamagesti si mai tare. mai bine imaginez eu finalul.  ceva tragic  si nobil. o sa dam vina pe soarta si o sa ne cainam destinele nedrepte.

Imi cer iertare ca am vrut sa intru in viata ta acum si nu am gasit un moment mai potrivit. Imi cer iertare daca am lasat loc pentru indoieli. Si imi cer iertare ca am ramas agatata atata timp.

portocale pe sfoara

la carturesti, intr-un colt au un bradut impodobit cu felii de grapefruit, portocale, lamai uscate, caise confiate, rulouri de scortisoara legate cu fundite. presupun ca nu au gasit o modalitate sa agate si mere coapte, pentru ca doar atat lipseste. eu de ce nu m-am gandit la asta? si in timp ce feliile de portocale se rotesc incet si te hipnotizeaza, si parfumul combinat de salata de fructe ti se urca tiptil pe nari, auzi o voce langa urechea dreapta. ” fara lumini colorate si fara globuri. inspira adanc si spune-mi ce-ti doresti. cum arata lumea ta?”. si lumea mea e trista. blocata in timp la momentul gresit. si fara vlaga. speranta e un sentiment epuizant. si feliile de portocala se invart in continuare. deloc impresionate. „vezi globuri pe undeva? lumea e formata din 6 miliarde de lumi mai mici. cum arata lumea ta?” incoerenta. fara kilometrul 0 pentru masurarea distantelor. „si unde ai vrea sa ajungi?” nu stiu. sunt in directia corecta?

a trecut un copil pe acolo si s-a agata de o creanga. feliile de portocala si-au pierdut ritmul leganat si sirul ideilor. s-au invartit nauce pana au ametit. le-am asteptat sa se linisteasca ca sa le spun ca vreau sa incep o traditie noua in functie de un sistem nou de referinta. si o sa incep punand la uscat cateva felii de portocala pe o sfoara.

cate-n luna si-n stele

 am visat azi noapte ca si tie iti era dor de mine. ciudat cum visul a venit odata cu insomnia si s-a intrerupt cand am adormit zambind. ciudat cum noaptea suntem oameni care iarta mai usor si uita mai repede. ciudat cum noaptea lucrurile par mai simple, obstacolele mai usor de depasit, hotararile mai ferme, sperantele mai intemeiate, dorintele mai puternice. fara contur, soptita si adormita, lumea pare micuta si  usor de ignorat.

as putea sa iti soptesc cu glas ragusit,  in continuare, ca sa nu trezim lumea, ca mi-e dor de tine. as putea sa ma rog sa nu mai vina dimineata si sa ramanem lunatici. as putea sa inlocuiesc draperiile cu unele mai inchise la culoare si sa iti fur ceasul. dar as prefera sa invatam sa ne plimbam si in soare. in asteptarea unei veri ce o sa vie.

si s-ar putea sa ninga

e epuizant si halucinant sa incerc sa tin pasul cu mine. acu doua zile am hotarat zambind ca am sa fiu prietena ta daca imi dai voie. si m-am simtit usurata. ca un om mare. o seara intreaga nu am mai asteptat nimic. am cedat emotiile puternice pentru un sentiment de suficienta si liniste. si mi s-a facut dor de globuri rosii, multe, imprastiate peste tot prin casa. am vrut sa ninga.

dimineata m-am trezit insa in aceeasi lunga zi de toamna. a inceput candva, intr-un 15 de septembrie din alta lume si uita sa se incheie. soarele asta, caldura potolita, frunzele care se mai agata inutil de crengi, iarba care e mai verde ca niciodata. niciunde nu se simte iarna. si m-am simtit pierduta, deznadajduita, stupida in toate sperantele mele. s-au naruit intarind doar impresia ca le fac mereu degeaba. cum sa vina primavara daca nu e iarna? cum sa vina iarna  daca toamna nu se termina?  si am vrut sa ninga.

nu a tinut mult. deznadejdea. cum sa te superi pe soare cand nu ai umbrela? am avut senzatia unei batai usoare dar insistente din picior, ca atunci cand tii ritmul. nu vezi? si ziua aceea inceputa demult, si toamna  ma asteapta pe mine. eu tin totul in loc. am inteles gresit atata timp. noiembrie asta dulce, in balerini, imi spune, prin toate zilele cu soare pe care le-a adunat in calea mea, ca e timpul sa vina iarna. s-a terminat toamna. s-a terminat toamna! da drumul, copile, visurilor cu plimbari din septembrie! agata globuri rosii in locul lor! s-ar putea sa ninga.

i do believe they’ve done something funny to love

esti sigur ca minutele au doar 60 de secunde? secundele din orele de iarna trebuie sa fie mai lungi decat secundele din orele de vara. sunt gandite pentru imbratisari mai lungi. e mai frig afara, se intelege. desi, dupa parerea mea, ramane loc si pentru asteptari mai lungi. tot intre un sfarsit de noiembrie albastru si un inceput de decembrie prea verde. sigur sunt mai lungi. mie mi se par mai lungi cat te astept.

iar ai ramas fara nume. cum reusesti sa il pierzi mereu? am si eu partea mea de vina. ti-am spus in atatea feluri incat poate nici  nu l-ai pierdut. l-ai uitat doar. imi place „iubite”. intr-o zi va trebui totusi sa ti-l amintesti si sa mi-l spui si mie. sa-l pot sopti, striga cand esti pe celalalt trotuar, certa cand ma certi, chema cand intarzii, repeta cand nu-i nimeni in jur, canta cand te astept, mazgali pe colturi de servetele si desena in modele complicate. ai nevoie si de un chip, de un buletin, un loc pe harta, poate o optiune pentru vot, cateva opinii generale. restul descoperim pe drum. cafea sau ceai?